Facem noi sa fie bine...

Buna tuturor,

 Imi pare rau insa cam de multicel nu am mai scris aici...dar aseara, la un pahar de vorba Alexu (Type 3) mi-a reamintit de mine, ca scriam si ma eliberam...scriam si pentru cateva momente ieseam din mine si se rezolva tot...din pacate nu a fost o perioada asa buna pentru mine si cei dragi mie... 

 In repetate randuri am vrut sa astern aici ganduri, lacrimi, trairi, neajunsuri si nevoi...dar parca si asta mi-a fost greu sa o fac. Am revenit...nu prea in forta si nu prea increzatoare insa asa cum zice si titlul ... facem noi sa fie bine... intrebarea este!? putem face ceva?!

 Retrospectiv... din ianuarie pana acum am facut.... nimic :)

 In luna martie am mers cu mama la investigatia de 1 an, sa vedem daca totul e bine!? surpriza...nu :( 

A fost o zi groaznica de luni, cand am asteptat mult sa intram la CT,de obicei iesea doctorita Fatoiu si ne spunea zambind ca nu sunt modificari dar raspunsul il vom primi in ziua urmatoare si cd cu investigatia... lunea asta...nu a mai iesit, a zis asistenta ca are treaba si sa revenim in 2 zile pentru rezultat...am crezut in secunda aia ca ma prabusesc, stiam ca ceva nu este ok... 

Marti am revenit, fara mami si am implorat-o sa imi spuna ceva...m-a rugat sa o astept, am asteptat cca 40 minute, m-a chemat si mi-a zis ca are o veste proasta, m-am prabusit, am urcat in fuga la dr. oncolog, cu lacrimi in ochi i-am aratat raspunsul, am vorbit cateva minute...nu mai tin minte exact ce mi-a zis, mi-a dat o hartie cu numarul unui chirurg si a zis sa merg "ieri" sa o operam... 

Daramata am iesit urland in mine, l-am sunat pe tata... apoi am ajuns acasa, mi-as fi dorit ca acel drum sa nu se mai fi terminat niciodata, am ajuns...mama era la geam, ca niciodata, m-a vazut cu CT in mana si apoi a privit fata mea...si-a dat seama ca e ceva...

 Atat pot sa povestesc pentru ca ma inec in suspine si lacrimi, a fost groaznic si nu-mi dau seama cum am putut trece prin ... 

In noaptea aia nu am dormit si m-am rugat sa fie o gluma proasta de 1 Aprilie doar ca mi-am dat seama ca era martie...era adevarat...

 Am trecut cu mama printr-o operatie grea in urma careia am inceput un tratament foarte greu!

 Din pacate imposibila, ingrozitoarea si nenorocita boala cu "C" ne-a vizitat din nou... dupa 7 ani de incredere ca totul o sa fie bine...ne-a aratat ca ea este mai puternica si ne poate dobori printr-o simpla bataie din palme... ...dar am promis ca "facem noi sa fie bine" ... 

da... am invatat sa fac turbane din tot felul de esarfe, baticuri, materiale...am invatat din nou sa rad atunci cand inima sfasiata de durere iti plange si-ti bate cu pumnii in torace sa iasa afara ca nu mai suporta greutatea si sangele alergand de frica...

 am tuns-o ...am simtit iar ca voi sparge toate oglinzile din casa si voi darama muntii sa fie bine...muntii nu-i pot darama si numai Dumnezeu o poate face bine...

Atunci cand te loveste traznetul...esti pentru cateva momente blocat si nu sti ce si de unde cum pentru ce si de ce...mai ales te-a lovit?! cu ce ai gresit, pentru ce atata suferinta...!? ce poti face !? .... apoi ...te trezesti brusc si iti dai seama ca nu te ajuta cu nimic sa stai neclintit in suferinta, rastignit de durere si impietrit .... te ridici usor, usor... si joci cu cartile care le ai in mana...pentru ca asul din maneca s-a pierdut pe drum... 

In fata unei monumentale dureri...uiti de tine :) si am uitat... de coafiurile mele...am mers iar la groaznicul magazin, inegrit de durere si sfasiat de atatea lacrimi ale multora dintre noi si am probat peruci, am cumparat una, zambind si urland de durere am plecat spre casa...cu gandul ca facem noi sa fie bine...

Sunt mandra cand ies pe strada cu mami a mea de mana si purtam un maret turban... :) ironia sorti, cel mai mult ne place turbanul imperial :) ... iesim asortate si cu nasul pe sus :) sunt fericita ca lumea nu se uita cu mila la mami meu, sunt mandra ca se uita cu admiratie pentru ca e o luptatoare si daca este cineva care ma poate contrazice ... il premiez , in minus ca la wist :)

 Am citit undeva ca cel mai important e sa sti sa dansezi in ploaie, nu sa te plangi ca ploua... si ca nimeni nu este vinovat de timpul pierdut pe lacrimi si plans in pumni...si asa este...

 Recunosc!! am plans... si fara lacrimi pentru ca ochii mei refuzau sa mai lacrimeze, am urlat de durere...am strigat catre cer pentru ca mi se pare nedrept, ca cel mai minunat om, "MAMA", sa sufere atat...dar nu am primit nici un raspuns si poate nici nu-l mai astept...

Refuz sa mai caut pe net rate de supravietuire..si leacuri miraculoase, refuz sa mai iau in seama tonele de cosmaruri dintr-un somn agitat pe care il tot am din 26 martie pana acum...

 Recunosc!! lacrimez si ma doare de mor insa nu o ajuta cu nimic pe EA...eu trebuie sa ii fiu aproape...sa o incurajez, s-o mangai si sa-i spun ca totul va fi bine...

 Ironic imi tot apar in mintea obosita, serile cand mi-era rau, eram racita, febra sau aveam diferite boli tampite pe care le priveam ca pe o pacoste, si EA langa mine care ma mangaia pe frunte si imi zicea ...stai linistita, nu se moare asa usor, totul o sa fie bine! si o cred...mai mult ca oricand, o cred...are dreptate, facem noi sa fie bine...

 La fiecare 3 saptamani mergem de mana, urcam treptele clinicii, vorbim putin cu medical oncolog...mergem la analize, asteptam raspunsul...si urmatoarea zi mergem cu inima stransa de frica si incepem tratamentul...poate vi se pare egoist si gratuit ca vorbesc la plural, in fond ea sufera...dar eu nu ma misc de langa ea, o mangai pe mana sa-i apara venele, sa mearga bine perfuzia si sa nu i se faca rau dupa... Saptamana de dupa, ii e rau...sta majoritatea timpului in pat...e groaznic, sa vezi ca sufera dar tu, te duci cu gura pana la urechi de ras si sa ii zici ca e astenica si sa nu se mai vaite atat. Am atatea idei in cap care alearga si se lovesc de pereti incat nu stiu ce sa scriu mai intai, sa scriu cu lacrimi sau cu incredere ca maine ma trezesc si a trecut...apoi vine tona de intrebari...oare o sa fie bine!? oare reusim si de data asta? oare mai poate? 

Ciudat, daca ma intrebai in ianuarie ce inseamna o recidiva, eram sceptica si spuneam cu durere ca nu prea sunt sanse, acum, nici nu ma gandesc ca nu ar exista sanse, ca mama mea nu are sanse...sincer, acum, sunt din nou impietrita si vreau sa apas backspace la tot, sa inchid laptopul si sa zic ca nu e vorba de noi, nu noi suntem cei incercati...dar repede o vad pe mami, care e in acea saptamana grea si imi dau seama ca de noi e vorba in acest post. 

Pe 29 august suntem in Belgia la PET-CT, mi se pare ca e maine, cu greu ma pot stapani sa nu urlu iar ... nu ma mai vad insatare sa trec prin... vreau sa fie bine, sa se termine. Tragic este ca am acelasi sentiment ca in nenorocita aia de luni cand nu a iesit Dna. Dr. Fatoiu... l-am rugat pe Type 3 sa mearga cu noi, am nevoie de cineva pe care sa ma prabusesc...nu mai pot singura...sunt sigura insa ca el face ceva si o sa fie bine...el este etalonul meu de speranta! Diabetul meu...nici nu mai stiu nimic de el, am uitat ca exista...imi amintesc de el in fiecare zi la ora 22:00, cand ma intep cu 6 picaturi din licoarea fermecata... Cu greu pot sa mai raspund la intrebarile des intalnite: ce face mama ta? cum se simte? o sa fie bine? mai face tratament? ... nu mai pot cu ele, mi-e asa greu ca de fiecare data cand ma vede cineva...exact atunci cand incerc sa inchid putin poarta durerii, s-o redeschida ei cu intrabarile astea. Mama e mereu bine, inevitabil va fi bine, altfel nu accept...este la fel ca si afirmatia, vai ioana, ce ai slabit..mai ai de gand sa slabesti mult...e ca si cum imi doresc sa slabesc si sa am diabet...e ca si cum mi-am dorit sa ma imbolnavesc ca sa arat asa...stiu ca e aiurea, ei nu sunt vinovati, nimeni nu e vinovat...deci nici eu...nu mai vreau cu spatele la zid...mi s-a luat de zid, e rece si tare...nu ma mai loviti de el...multumesc!

E vara si soarele iti mangaie orice rana deschisa pe care o ai...iti lumineaza orice drum al naibii de intunecat...iti incalzeste inima invelita in gheata durerii si a neincrederii in ziua de maine...soarele nu-ti promite stele...nu ai ce face cu ele...stati linistiti FACEM NOI SA FIE BINE !!! ... Glicemii insorite, va doresc tuturor!