Hey! Daca tot e august, tot e mare, soare, cald, nisip...stiti cum revine valul mereu, mereu la tarm?! asa si eu...am revenit cu o noua fila, mazgalita virtual, sa mai astern unu, doua ganduri. Ma tot gandesc de vreo doua saptamani la aceasta postare si nu ma hotarasc cum si in ce fel...asa ca e foarte posibil sa fie cea mai incurcata si fara inteles postare a mea. Am incredere in voi, ca o sa va incante pana si cele mai alambicate cuvinte asternute intr-o dezordine ordonata :) intre o virgula si un punct.
Mi-era dor sa scriu, mi-era dor sa mai las din jucariile stricate, din pietrele care imi ingreuneazaa rucsacul fiecarei zile....asa ca ... uite-ma in fata laptopului, intr-o duminica la pranz. In imediata apropiere, ma priveste nedumerit noul membru al familiei, Sarmis. Un catelus foarte sclifosit, care a aterizat la noi in curte, cel mai probabil trimis de un Ingeras de Sus. Va spun ca e sclifosit...pentru ca ma distreaza, cred ca Ingerasul ni l-a trimis sa vedem cam cat de greu i-a fost si ei, cu noi. Apropo de Ingeras, a trecut un an, ieri. Un an fara EA, cea mai minunata mama. A fost un an greu, cu multa dragoste si dor, cu o cautare si o asteptare neincetata a Ei. A fost cel mai greu an din viata mea, va marturisesc cu toata sinceritatea, cu multe lacrimi si un dor imens de o iubire neconditionata ca a ei. Mi-e dor de Ea, de Regina Sufletului Meu, de omul care a fost si care va ramane mereu in amintire. Cred ca cel mai greu a fost sa trec peste gandul ca ea e plecata undeva, intr-un concediu prelungit, ca se va intoarce si va fi totul bine si frumos. De fapt... cred ca inca o mai astept...dar putin mai constienta ca nu se mai intoarce. Am renuntat la doliu, mi-a fost atat de ciudat sa ma uit in oglinda si sa vad culori, un an de zile "my happy color" a fost negru... nu pentru ca asa spune vreo datina ceva...si pentru ca....pur si simplu nu puteam purta altceva. Respectul deosebit, iubirea enorma si imensa, dorul si durerea, nu m-au putut lasa sa port altceva. In tot acest an mi-am auzit destule cuvinte, ca doliul e in suflet, ca nu trebuie negru sa ii respecti amintirea si ceea ce a insemnat ea, va spun inca o data, nu am putut purta altceva. Nu! Asta am simtit! Acum un an daca ma intrebai spuneam ca voi purta toata viata negru...sau pana se va intoarce ea...din concediu. Stiu, nu-i placea sa ma vada in negru, nu-i placea sa ma dau cu oja neagra...stiu toate astea...dar pur si simplu, nu am putut altfel. Nu, nu incerc sa-mi argumentez decizia, nici nu trebuie, nici nu vreau...este doar o alta pietricica din rucsacul meu, pe care vreau sa o dau jos.
Hmmm...si daca tot m-am apucat de tastatura, sa o si folosim la maxim...zic...ce am mai facut in acest an de a trecut!? nu stiu, multe...sau prea putine. In principiu m-am ocupat de a ma reconstrui din toate piesele mici, sparte, bucati...nu ma ascund, a fost greu, chiar daca suna a cliseu', si da, toti la un moment dat trecem prin chestii dureroase, pentru mine, cred ca au fost cam multe, asa una dupa alta. Ce pot spune acum, este ca sunt o persoana speciala, am fost trimisa cu un scop si sunt mandra de mine ca am ajuns aici. Nu stiu daca e foarte important sa ne tot cautam zilnic scopul, insa eu, daca tot am fost "blamata" pentru faptul ca gandesc prea mult, am zis sa gandesc, cu folos. Da gandesc, mult, uneori de atatea ganduri, nu reusesc sa adorm. Imi fac multe filme si scenarii, cred ca intr-o viata anterioara am fost premiata pentru "Cel mai bun scenarist/a" :)
Anul acesta, am pierdut oameni, am cunoscut oameni, mi-am cladit vise, mi-am indeplinit vise, m-am maturizat (sau asa zic eu), am crezut in "ziua de maine", m-am bucurat de soare, m-am intristat la frig si ger, mi-am facut ordine in ganduri, m-am reorganizat, m-am implicat in cat mai multe proiecte, sa imi pot folosi timpul intr-un mod cat mai constructiv. Am invatat, am pierdut, am fost dezamagita, am dezamagit, am luat-o razna, am plans, am ras, am dansat pe scena Conservatorului, am plans si am ras la sfarsit....mi-a fost dor de mama, am plans de dorul ei, am povestit despre ea, am gatit dupa retetele ei...am incercat sa fiu omul pe care ea si-ar fi dorit sa-l vada, am trait clipa, momentul....am avut si pareri de rau, regrete...si uite asa...a trecut un AN.
Probabil ca va agitati un pic, pentru ca am scris mai sus ca am "pierdut" oameni...cand o scriu sau spun, nu e chiar in sensul lui complet, doar ca asa simt eu. Nu, oamenii aia exista, dar nu in viata mea. I-am pierdut pe drum, asa cum v-am mai povestit, pe unii dintre ei, din prea multa iubire, pe altii...ca asa au ales ei, sau eu...sa ne indepartam, pur si simplu. Oamenii, in general...nu sunt proprietati private, nu ne apartin...vin si pleaca...sunt asa un gen de porumbei voiajori... :) da, doare si uneori chiar rau cand ne trezim...si obisnuiti fiind cu ei in preajma, nu-i mai regasim. E ciudat, eu pun mereu suflet si mereu doare rau, offff....da, da...stiu, nu avem cum sa-i pastram pe toti, nu a-m mai avea loc pentru noi, dar tot ma doare, tot sufar si mi-e dor de ei, de amintirile frumoase, uneori chiar si de alea aiurea...macar erau acolo prezenti!!! Dar ma consolez, ca au luat ce au avut nevoie si au plecat spre mai bine, pe sistemul, atunci cand iubesti o persoana, las-o sa fie fericita chiar daca fericirea ei e departe de tine...si uite asa mai trece o zi si imi mai alin din dor. Mi-e greu, mai ales ca pentru unii dintre ei, m-am lasat pe mine (stiu! am gresit, nu sariti la mine) .... m-am aplecat, sau m-am asezat pe bordura langa ei, sa le fiu acolo...macar asa cu prezenta...cand s-au ridicat, s-au scuturat de praf si au plecat zambitori. Eu i-am privit plecand, ce ciudat, i-am urmarit putin, nu s-au intors sa se uite peste umar...eu eram inca acolo jos, pe bordura si mi-ar fi prins bine o mana, sa ma pot sprijinii, sa ma ridic si eu.....bai...am devenit foarte rai, egosti, aroganti, exigenti....dar culmea, doar cu oamenii din jur, la noi vedem perfectiunea. WOW! unde sunt serile alea minunate de vara!? cu glume, rasete, unde sunt prietenii!? mai exista asa ceva!? eu personal inca mai cred...in acest sentiment, incerc sa ma tratez, de fapt, sa ma conserv, sa nu mai sufar asa...dar eu inca am incredere in oameni, ii iubesc...si ii astept cu grija sa-si mai revina....din fuga asta extraordinara, dupa bani, faima....si aroganta!
Daca tot am vorbit de incredere, vreau sa va spun o poveste...
Cred ca eram prin luna mai...daca nu ma insel, cand am vorbit cu o veche cunostinta a mea si m-a rugat sa o ajut cu un contact pentru o posibila angajare. Eu..curioasa din fire, am intrebat-o pentru ce post !? :) (luati in calcul un ranjet din ala pe toata fata, usor tamp) hmmm...mi-a povestit in 2-3 cuvinte si ...i-am oferit un contact - al meu (ranjet, idem...tot usor tamp). Nu am mai vorbit cu aceasta persoana de ceva timp, am cunoscut-o oarecum mai demult ...dar am avut o perioada destul de lunga cand nu am vorbit. Ciudat sau nu, a fost printre primele persoane pe care le-am anuntat cand a murit mama...cu toate ca nu mai vorbisem, repet, demult...dar asa am simtit. S-a prezentat in secunda doi, timida in fata capelei...incercand sa fie tare, dar ochii o dadeau de gol. Cand am vazut-o ca vine, alergand usor pe treptele din fata capelei...parca sa ajunga mai repede...ciudat, dar am ridicat putin din coltul gurii...printre miile de lacrimi pe care le stergeam necontenit. M-am bucurat ca a venit, a insemnat enorm. Despre acest moment sigur nu v-am povestit.. La priveghi, oamenii care veneau parca ma mai incarcau putin...si imi demonstrau necontenit ce om a fost mama...de a putut strange atatia...pe langa ea, chiar si atunci cand, de fapt, a plecat, sus la Doamne Doamne!
Am stat putin de vorba...vreo ora si ceva...mi-era asa draga, puternica...cu ochii plini de lacrimi. De cand am cunoscut-o, am atasat-o grupului de oameni puternici, perfectionisti si celor care lupta pana in panzele albe pentru ceea ce isi doresc. De fapt, o invidiam pentru consecventa, eu nu ma vedeam instare...si in plus, are si un prenume pe care eu il ador. Dar asta e o alta poveste, alta data! :) in fine...eu v-am pregatit ca o sa scriu mult si pe alocuri, fara inteles! :) revenim, la telefon mi-a spus ca nu crede ca ma poate recomanda, pentru ca se solicita "baiat" ...ha! cum adica!? eu nu pot!? ( mi-am zis eu in gand :) ) nu, nu pot, pentru ca sunt fata :) ...dar ce sa vezi, a facut ea o vrajitorie...si urmatoarele zile am ajuns la interviu, cu viitoarea mea "sefa". Recunosc, nu am fost la prea multe interviuri, insa acest interviu a fost genial!!! dupa doua ore jumatate de "interviu", am plecat zambind si mi-am spus ca daca voi lucra vreodata pentru altcineva in afara' de tata, pe ea o voi vrea "sefa". Zis si facut....eu am plecat incantata si zambind....asteptand telefonul cu ...esti sau nu admis.... nu a sunat... si m-am cam certat eu pe mine...ca am fost prea incantata si poate .... degeaba.
Pe la jumatatea lunii iunie, dupa o alta cearta cu mine, imi iau inima in dinti si ii scriu cunostintei mele "puternice, pe care o tradeaza ochii". O intreb daca are vreun raspuns, daca si-au gasit super baiatul pe care il cautau...hmmm...ciudat, nu, nu-l gasisera. M-a rugat sa o las putin sa se intereseze si revine....si ...a revenit, cu o veste buna si una mai putin.... :) cea buna era ca sunt admisa si cea rea ca mai am putin de asteptat.... IUPIIIII!!!! ce-mi puteam dori mai mult!?!!?!? era fix! si asa urma spectacolul si eram putin ocupata cu repetitiile, deci! Perfect!! si de atunci.... a ramas la fel, cu mici schimbari, dar aproape ...
Vreau sa ma intorc putin...si sa va subliniez putin afirmatia : "daca voi lucra vreodata pentru altcineva in afara' de tata, pe ea o voi vrea "sefa" "... bun, ea, ca infatisare, e o blonduta dragalasa, cu un zambet molipsitor, cu o fata mereu simpatica, miniona, mereu activa, stil "albinuta", sincer, am impresia ca ea si cand plange, o face cu zambetul pe buze. Inca de la interviu am avut asa un gen de "wow, asa ceva!?" ...realizati ca in doua ore jumatate nu am vorbit doar de postul pentru care cauta un baiat ( :) ) ....am vorbit si alte lucrui...multe chiar. Placut impresionata, am fost, cand am descoperit-o, asa un gen de .... "la fel ca mine", da stiu, suntem indivizi, nu avem cum sa fim la fel....dar nah...acum cine stie, cand ne-o fi creat Doamne Doamne....cred ca ne-a delimitat prin culoarea parului, a zilei de nastere, a familiei si a zonei geografice de unde provenim.... ca in rest, suntem pe acolo. Sefa mea este chiar prea misto, sunt norocoasa, sincer va spun! ha..deja ii vad fata putin incruntata ca am scris "sefa mea"... mereu se supara si imi spune ca noi suntem colege, nu sefa-subaltern. Pana si cand se enerveaza e simpatica! Eh...acum o sa si explic de ce e "sefa mea"... daca ati avut rabdare si ati citit de la inceput, am inceput prin a va povesti despre acest an, despre vise implinite sau abia formate...acest job, este unul dintre visele mele implinite, pentru ca mi l-am dorit, pentru ca este in domeniul pe care il cunosc dar ca si activitate de baza a societatii este o alta latura cu care cochetez si imi place. Atunci cand vorbeam cu mami, inainte sa adorm, ii povesteam ce mi-as dori pentru urmatoarea perioada din viata mea, ii povesteam ca imi doresc un job, iar apoi aprofundam. Exact, m-a ascultat...este cam ce mi-am dorit, nu chiar 100% dar pe acolo. Sunt sigura ca ea m-a ascultat si mi-a trimis-o pe "sefa mea", exact cum va tot spuneam eu, arunca-ti visele spre cer, sigur cineva le va prinde si ti le va indepliniiiii!!!
De ceva timp... cand vorbeam cu mami, ii spuneam "da, sefa mea!" ...de ce!? si ea se amuza maxim. Mai in gluma, mai in serios asta era, era jumatate din universul meu, era omul pentru care mutam oricand muntii doar sa stiu ca e bine, era iubirea mea enorma si neconditionata, era....multi km parcursi intre spitale, cu grija si lacrimi in ochi, era tot...era un tot al meu, era Sefa Mea! :) mereu se amuza cand ma auzea ca ii spun asa, zambea cu toata fata si imi spunea ca o domnisoara nu vorbeste asa... !cat de dor imi este de ea! Parca o vad si acum, cum se uita pe sub ochelari la mine si se amuza copios cand tot glumeam eu cu ea.
Da, de aceea ii zic asa...pentru ca sunt sigura ca mama mi-a trimis-o, pentru ca stia exact de ce am nevoie, pentru ca imi place maxim de ea, pentru ca imi petrec destul de mult timp cu ea, pentru ca ma invata, pentru ca este mereu zambitoare, pentru ca iti gaseste o rezolvare pentru orice, pentru ca se enerveaza cand trimite mail-uri la "chinezi", pentru ca vorbeste cu laptopul cand tot face rapoarte, pentru ca are grija de mine si vad cum are sentimentul acela de protectie, pentru ca mancam sanatos, pentru ca ma sprijina si ma incurajeaza, pentru ca sunt sincera in fata ei si nu imi este teama, pentru ca m-a vrut pe mine si nu pe "baiat", pentru ca ajunge mereu inaintea mea, pentru ca incearca sa ma lase sa dorm mai mult pentru ca nu sunt matinala, pentru ca avem breloc la fel, pentru ca gandim de multe ori la fel, pentru ca ne intelegem si din priviri, pentru ca are grija sa-mi fac insulina dupa masa, pentru ca are grija sa mananc, sa nu patesc ceva, pentru ca ma intreaba (fix ca mama) de o mie de ori, daca am mancat, in cazul in care nu suntem in acea zi impreuna, pentru ca ma pune sa beau apa, pentru ca ma intreaba mereu daca sunt ok, pentru ca e speciala, pentru ca mereu isi face timp sa ma asculte, pentru ca incearca sa-mi raspunda la cele o mie de intrebari pe care i le adresez, zilnic...pentru ca are rabdare cu mine, pentru ca imi da incredere in mine, pentru ca ma felicita pentru fiecare mail de 3 cuvinte pe care il scriu, pentru ca ma face sa par importanta, pentru ca nu ma lasa sa imi adresez cuvinte urate, pentru ca ma distreaza maxim, pentru ca e Capricorn, pentru ca...scriu de vreo ora...si mi se pare ca nu am scris destul despre ea... pentru ca ...e ea... Sefa mea de aici, trimisa de Sefa Mea de Sus!
Sper...ca reusiti voi sa puneti cap la cap chestiile ...si sa intelegeti ce am vrut eu sa scriu, de fapt! Va doresc, cu drag un August minunat! Eu am invatat ca orice sfarsit, aduce un inceput minunat si proaspat...asa ca, inchei un ultima capitol al unui vechi inceput...si incep sa imi cladesc ziua unui nou inceput! Glicemii minunat de mici, incredere in rasaritul de maine si in apusul zilei de azi...
"O viata noua, va rog!
Si de restu' ?!
Caramele!"
Pe curand!
Mi-era dor sa scriu, mi-era dor sa mai las din jucariile stricate, din pietrele care imi ingreuneazaa rucsacul fiecarei zile....asa ca ... uite-ma in fata laptopului, intr-o duminica la pranz. In imediata apropiere, ma priveste nedumerit noul membru al familiei, Sarmis. Un catelus foarte sclifosit, care a aterizat la noi in curte, cel mai probabil trimis de un Ingeras de Sus. Va spun ca e sclifosit...pentru ca ma distreaza, cred ca Ingerasul ni l-a trimis sa vedem cam cat de greu i-a fost si ei, cu noi. Apropo de Ingeras, a trecut un an, ieri. Un an fara EA, cea mai minunata mama. A fost un an greu, cu multa dragoste si dor, cu o cautare si o asteptare neincetata a Ei. A fost cel mai greu an din viata mea, va marturisesc cu toata sinceritatea, cu multe lacrimi si un dor imens de o iubire neconditionata ca a ei. Mi-e dor de Ea, de Regina Sufletului Meu, de omul care a fost si care va ramane mereu in amintire. Cred ca cel mai greu a fost sa trec peste gandul ca ea e plecata undeva, intr-un concediu prelungit, ca se va intoarce si va fi totul bine si frumos. De fapt... cred ca inca o mai astept...dar putin mai constienta ca nu se mai intoarce. Am renuntat la doliu, mi-a fost atat de ciudat sa ma uit in oglinda si sa vad culori, un an de zile "my happy color" a fost negru... nu pentru ca asa spune vreo datina ceva...si pentru ca....pur si simplu nu puteam purta altceva. Respectul deosebit, iubirea enorma si imensa, dorul si durerea, nu m-au putut lasa sa port altceva. In tot acest an mi-am auzit destule cuvinte, ca doliul e in suflet, ca nu trebuie negru sa ii respecti amintirea si ceea ce a insemnat ea, va spun inca o data, nu am putut purta altceva. Nu! Asta am simtit! Acum un an daca ma intrebai spuneam ca voi purta toata viata negru...sau pana se va intoarce ea...din concediu. Stiu, nu-i placea sa ma vada in negru, nu-i placea sa ma dau cu oja neagra...stiu toate astea...dar pur si simplu, nu am putut altfel. Nu, nu incerc sa-mi argumentez decizia, nici nu trebuie, nici nu vreau...este doar o alta pietricica din rucsacul meu, pe care vreau sa o dau jos.
Hmmm...si daca tot m-am apucat de tastatura, sa o si folosim la maxim...zic...ce am mai facut in acest an de a trecut!? nu stiu, multe...sau prea putine. In principiu m-am ocupat de a ma reconstrui din toate piesele mici, sparte, bucati...nu ma ascund, a fost greu, chiar daca suna a cliseu', si da, toti la un moment dat trecem prin chestii dureroase, pentru mine, cred ca au fost cam multe, asa una dupa alta. Ce pot spune acum, este ca sunt o persoana speciala, am fost trimisa cu un scop si sunt mandra de mine ca am ajuns aici. Nu stiu daca e foarte important sa ne tot cautam zilnic scopul, insa eu, daca tot am fost "blamata" pentru faptul ca gandesc prea mult, am zis sa gandesc, cu folos. Da gandesc, mult, uneori de atatea ganduri, nu reusesc sa adorm. Imi fac multe filme si scenarii, cred ca intr-o viata anterioara am fost premiata pentru "Cel mai bun scenarist/a" :)
Anul acesta, am pierdut oameni, am cunoscut oameni, mi-am cladit vise, mi-am indeplinit vise, m-am maturizat (sau asa zic eu), am crezut in "ziua de maine", m-am bucurat de soare, m-am intristat la frig si ger, mi-am facut ordine in ganduri, m-am reorganizat, m-am implicat in cat mai multe proiecte, sa imi pot folosi timpul intr-un mod cat mai constructiv. Am invatat, am pierdut, am fost dezamagita, am dezamagit, am luat-o razna, am plans, am ras, am dansat pe scena Conservatorului, am plans si am ras la sfarsit....mi-a fost dor de mama, am plans de dorul ei, am povestit despre ea, am gatit dupa retetele ei...am incercat sa fiu omul pe care ea si-ar fi dorit sa-l vada, am trait clipa, momentul....am avut si pareri de rau, regrete...si uite asa...a trecut un AN.
Probabil ca va agitati un pic, pentru ca am scris mai sus ca am "pierdut" oameni...cand o scriu sau spun, nu e chiar in sensul lui complet, doar ca asa simt eu. Nu, oamenii aia exista, dar nu in viata mea. I-am pierdut pe drum, asa cum v-am mai povestit, pe unii dintre ei, din prea multa iubire, pe altii...ca asa au ales ei, sau eu...sa ne indepartam, pur si simplu. Oamenii, in general...nu sunt proprietati private, nu ne apartin...vin si pleaca...sunt asa un gen de porumbei voiajori... :) da, doare si uneori chiar rau cand ne trezim...si obisnuiti fiind cu ei in preajma, nu-i mai regasim. E ciudat, eu pun mereu suflet si mereu doare rau, offff....da, da...stiu, nu avem cum sa-i pastram pe toti, nu a-m mai avea loc pentru noi, dar tot ma doare, tot sufar si mi-e dor de ei, de amintirile frumoase, uneori chiar si de alea aiurea...macar erau acolo prezenti!!! Dar ma consolez, ca au luat ce au avut nevoie si au plecat spre mai bine, pe sistemul, atunci cand iubesti o persoana, las-o sa fie fericita chiar daca fericirea ei e departe de tine...si uite asa mai trece o zi si imi mai alin din dor. Mi-e greu, mai ales ca pentru unii dintre ei, m-am lasat pe mine (stiu! am gresit, nu sariti la mine) .... m-am aplecat, sau m-am asezat pe bordura langa ei, sa le fiu acolo...macar asa cu prezenta...cand s-au ridicat, s-au scuturat de praf si au plecat zambitori. Eu i-am privit plecand, ce ciudat, i-am urmarit putin, nu s-au intors sa se uite peste umar...eu eram inca acolo jos, pe bordura si mi-ar fi prins bine o mana, sa ma pot sprijinii, sa ma ridic si eu.....bai...am devenit foarte rai, egosti, aroganti, exigenti....dar culmea, doar cu oamenii din jur, la noi vedem perfectiunea. WOW! unde sunt serile alea minunate de vara!? cu glume, rasete, unde sunt prietenii!? mai exista asa ceva!? eu personal inca mai cred...in acest sentiment, incerc sa ma tratez, de fapt, sa ma conserv, sa nu mai sufar asa...dar eu inca am incredere in oameni, ii iubesc...si ii astept cu grija sa-si mai revina....din fuga asta extraordinara, dupa bani, faima....si aroganta!
Daca tot am vorbit de incredere, vreau sa va spun o poveste...
Cred ca eram prin luna mai...daca nu ma insel, cand am vorbit cu o veche cunostinta a mea si m-a rugat sa o ajut cu un contact pentru o posibila angajare. Eu..curioasa din fire, am intrebat-o pentru ce post !? :) (luati in calcul un ranjet din ala pe toata fata, usor tamp) hmmm...mi-a povestit in 2-3 cuvinte si ...i-am oferit un contact - al meu (ranjet, idem...tot usor tamp). Nu am mai vorbit cu aceasta persoana de ceva timp, am cunoscut-o oarecum mai demult ...dar am avut o perioada destul de lunga cand nu am vorbit. Ciudat sau nu, a fost printre primele persoane pe care le-am anuntat cand a murit mama...cu toate ca nu mai vorbisem, repet, demult...dar asa am simtit. S-a prezentat in secunda doi, timida in fata capelei...incercand sa fie tare, dar ochii o dadeau de gol. Cand am vazut-o ca vine, alergand usor pe treptele din fata capelei...parca sa ajunga mai repede...ciudat, dar am ridicat putin din coltul gurii...printre miile de lacrimi pe care le stergeam necontenit. M-am bucurat ca a venit, a insemnat enorm. Despre acest moment sigur nu v-am povestit.. La priveghi, oamenii care veneau parca ma mai incarcau putin...si imi demonstrau necontenit ce om a fost mama...de a putut strange atatia...pe langa ea, chiar si atunci cand, de fapt, a plecat, sus la Doamne Doamne!
Am stat putin de vorba...vreo ora si ceva...mi-era asa draga, puternica...cu ochii plini de lacrimi. De cand am cunoscut-o, am atasat-o grupului de oameni puternici, perfectionisti si celor care lupta pana in panzele albe pentru ceea ce isi doresc. De fapt, o invidiam pentru consecventa, eu nu ma vedeam instare...si in plus, are si un prenume pe care eu il ador. Dar asta e o alta poveste, alta data! :) in fine...eu v-am pregatit ca o sa scriu mult si pe alocuri, fara inteles! :) revenim, la telefon mi-a spus ca nu crede ca ma poate recomanda, pentru ca se solicita "baiat" ...ha! cum adica!? eu nu pot!? ( mi-am zis eu in gand :) ) nu, nu pot, pentru ca sunt fata :) ...dar ce sa vezi, a facut ea o vrajitorie...si urmatoarele zile am ajuns la interviu, cu viitoarea mea "sefa". Recunosc, nu am fost la prea multe interviuri, insa acest interviu a fost genial!!! dupa doua ore jumatate de "interviu", am plecat zambind si mi-am spus ca daca voi lucra vreodata pentru altcineva in afara' de tata, pe ea o voi vrea "sefa". Zis si facut....eu am plecat incantata si zambind....asteptand telefonul cu ...esti sau nu admis.... nu a sunat... si m-am cam certat eu pe mine...ca am fost prea incantata si poate .... degeaba.
Pe la jumatatea lunii iunie, dupa o alta cearta cu mine, imi iau inima in dinti si ii scriu cunostintei mele "puternice, pe care o tradeaza ochii". O intreb daca are vreun raspuns, daca si-au gasit super baiatul pe care il cautau...hmmm...ciudat, nu, nu-l gasisera. M-a rugat sa o las putin sa se intereseze si revine....si ...a revenit, cu o veste buna si una mai putin.... :) cea buna era ca sunt admisa si cea rea ca mai am putin de asteptat.... IUPIIIII!!!! ce-mi puteam dori mai mult!?!!?!? era fix! si asa urma spectacolul si eram putin ocupata cu repetitiile, deci! Perfect!! si de atunci.... a ramas la fel, cu mici schimbari, dar aproape ...
Vreau sa ma intorc putin...si sa va subliniez putin afirmatia : "daca voi lucra vreodata pentru altcineva in afara' de tata, pe ea o voi vrea "sefa" "... bun, ea, ca infatisare, e o blonduta dragalasa, cu un zambet molipsitor, cu o fata mereu simpatica, miniona, mereu activa, stil "albinuta", sincer, am impresia ca ea si cand plange, o face cu zambetul pe buze. Inca de la interviu am avut asa un gen de "wow, asa ceva!?" ...realizati ca in doua ore jumatate nu am vorbit doar de postul pentru care cauta un baiat ( :) ) ....am vorbit si alte lucrui...multe chiar. Placut impresionata, am fost, cand am descoperit-o, asa un gen de .... "la fel ca mine", da stiu, suntem indivizi, nu avem cum sa fim la fel....dar nah...acum cine stie, cand ne-o fi creat Doamne Doamne....cred ca ne-a delimitat prin culoarea parului, a zilei de nastere, a familiei si a zonei geografice de unde provenim.... ca in rest, suntem pe acolo. Sefa mea este chiar prea misto, sunt norocoasa, sincer va spun! ha..deja ii vad fata putin incruntata ca am scris "sefa mea"... mereu se supara si imi spune ca noi suntem colege, nu sefa-subaltern. Pana si cand se enerveaza e simpatica! Eh...acum o sa si explic de ce e "sefa mea"... daca ati avut rabdare si ati citit de la inceput, am inceput prin a va povesti despre acest an, despre vise implinite sau abia formate...acest job, este unul dintre visele mele implinite, pentru ca mi l-am dorit, pentru ca este in domeniul pe care il cunosc dar ca si activitate de baza a societatii este o alta latura cu care cochetez si imi place. Atunci cand vorbeam cu mami, inainte sa adorm, ii povesteam ce mi-as dori pentru urmatoarea perioada din viata mea, ii povesteam ca imi doresc un job, iar apoi aprofundam. Exact, m-a ascultat...este cam ce mi-am dorit, nu chiar 100% dar pe acolo. Sunt sigura ca ea m-a ascultat si mi-a trimis-o pe "sefa mea", exact cum va tot spuneam eu, arunca-ti visele spre cer, sigur cineva le va prinde si ti le va indepliniiiii!!!
De ceva timp... cand vorbeam cu mami, ii spuneam "da, sefa mea!" ...de ce!? si ea se amuza maxim. Mai in gluma, mai in serios asta era, era jumatate din universul meu, era omul pentru care mutam oricand muntii doar sa stiu ca e bine, era iubirea mea enorma si neconditionata, era....multi km parcursi intre spitale, cu grija si lacrimi in ochi, era tot...era un tot al meu, era Sefa Mea! :) mereu se amuza cand ma auzea ca ii spun asa, zambea cu toata fata si imi spunea ca o domnisoara nu vorbeste asa... !cat de dor imi este de ea! Parca o vad si acum, cum se uita pe sub ochelari la mine si se amuza copios cand tot glumeam eu cu ea.
Da, de aceea ii zic asa...pentru ca sunt sigura ca mama mi-a trimis-o, pentru ca stia exact de ce am nevoie, pentru ca imi place maxim de ea, pentru ca imi petrec destul de mult timp cu ea, pentru ca ma invata, pentru ca este mereu zambitoare, pentru ca iti gaseste o rezolvare pentru orice, pentru ca se enerveaza cand trimite mail-uri la "chinezi", pentru ca vorbeste cu laptopul cand tot face rapoarte, pentru ca are grija de mine si vad cum are sentimentul acela de protectie, pentru ca mancam sanatos, pentru ca ma sprijina si ma incurajeaza, pentru ca sunt sincera in fata ei si nu imi este teama, pentru ca m-a vrut pe mine si nu pe "baiat", pentru ca ajunge mereu inaintea mea, pentru ca incearca sa ma lase sa dorm mai mult pentru ca nu sunt matinala, pentru ca avem breloc la fel, pentru ca gandim de multe ori la fel, pentru ca ne intelegem si din priviri, pentru ca are grija sa-mi fac insulina dupa masa, pentru ca are grija sa mananc, sa nu patesc ceva, pentru ca ma intreaba (fix ca mama) de o mie de ori, daca am mancat, in cazul in care nu suntem in acea zi impreuna, pentru ca ma pune sa beau apa, pentru ca ma intreaba mereu daca sunt ok, pentru ca e speciala, pentru ca mereu isi face timp sa ma asculte, pentru ca incearca sa-mi raspunda la cele o mie de intrebari pe care i le adresez, zilnic...pentru ca are rabdare cu mine, pentru ca imi da incredere in mine, pentru ca ma felicita pentru fiecare mail de 3 cuvinte pe care il scriu, pentru ca ma face sa par importanta, pentru ca nu ma lasa sa imi adresez cuvinte urate, pentru ca ma distreaza maxim, pentru ca e Capricorn, pentru ca...scriu de vreo ora...si mi se pare ca nu am scris destul despre ea... pentru ca ...e ea... Sefa mea de aici, trimisa de Sefa Mea de Sus!
Sper...ca reusiti voi sa puneti cap la cap chestiile ...si sa intelegeti ce am vrut eu sa scriu, de fapt! Va doresc, cu drag un August minunat! Eu am invatat ca orice sfarsit, aduce un inceput minunat si proaspat...asa ca, inchei un ultima capitol al unui vechi inceput...si incep sa imi cladesc ziua unui nou inceput! Glicemii minunat de mici, incredere in rasaritul de maine si in apusul zilei de azi...
"O viata noua, va rog!
Si de restu' ?!
Caramele!"
Pe curand!
Comentarii
Trimiteți un comentariu