Jurnal de volan - Ziua 4

Salutare! Nu este ziua 4 dar nici departe nu sunt... Nu am reusit sa mai scriu in timp real din mai multe motive...oboseala, stres, nervi, drum lung...si tristeta ca se termina concediul pe care il astept de un an .... care s-a dizolvat intr-o secunda parca. Ziua 4 a debutat asa si asa...ne cam ajunsese oboseala insa am reusit si am ajuns :) la... Sighetu Marmatiei!!! iupiii...am agatat harta in cui cu mana noastra :)

Drumul pana acolo, pentru mine cel putin a fost incantator, fiind duminica, toata lumea se indrepta spre slujba si ghiciti ce, de la mic la mare, in costum national, regulamentar, in familie...mergeau la pas usor...spre Sfanta Biserica. Minunat!! am asteptat acest moment de cand am vorbit ca vom pleca in acest concediu...vorbeam cu Alexu de pe Trasnsfagarasan...cat de mult asteptam aceste locuri! O mamaie mandra de ea in opinci, costum national complet, cred eu ca era cel de sarbatoare, pentru ca fusta era destul de pretioasa, dintr-o catifea fina cu tot felul de aplicatii, iia perfect calcata si apretata, nici un volan nu statea de capul lui, danteluta era nemiscata in bataia vantului... o basma neagra inflorata bine aranjata si ea...minunat, pentru o secunda am crezut ca ma apuca plansul de emotie, Alexu a vrut sa se dea jos din masina sa o roage sa faca o poza cu mine...superb. Acesti oameni nu au uitat valoarea portului, cu uimire am observat ca si adolescentinele zonei se incadreaza perfect in peisaj si ele cu costume nationale, diferenta o face culoarea...mamaia era cu precadere in negru, iia alba iar domnisoarele cu fustite inflorate si umflatele, ii albe sau inflorate cu basmale albe inflorate...foarte tare FRATE!!! Cum sa nu lacrimezi cand treci printr-un peisaj minunat din toate punctele de vedere... Am ajuns la Sighetu Marmatiei, am executat poza de suflet pe care o aveam in plan de la inceputul concediului...In drum spre obiectivul nostru si anume Memorialul Durerii...am aruncat o privire prin oras...ciudat...duminica dupa pranz...orasul cam mult prea gol, sinistru un pic...aveai impresia ca e parasit de oameni, cladirile destul de ingrijite...dar cam singure si fara nici un sunet te priveau cum treci si le admiri, foarte ciudat. Am ajuns pe aleea cu Memorialul, cred ca era centrul orasului, ingrijit si aici, dar tot gol... Intram la Memorial...ajungem la punctul de plecare unde ni se spune ca vom asculta un scurt discurs descriptiv despre muzeu al Anei Blandiana, doar ca trebuie sa asteptam sa se stranga un grup...in asteptare...ne-am aruncat ochii pe pereti...am citit una alta, o gluma, o poza...din senin se aude o voce calda dar patrunzatoare...incepe sa vorbeasca prin a ne saluta si a se prezenta, era acel discurs pe care il asteptam. Instant am avut pielea de gaina, jur! Acea voce era prea patrunzatoare si prin ceea ce spune realizezi unde esti, de ce si pentru ce...in cazul in care "Memorialul Durerii" nu iti spune multe...cu siguranta te prinzi repede cand incepe acest discurs...vocea se auzea parca de nicaieri insa ajungea direct in inima si in creier...cele 5 minute au trecut si incepi la indrumarea d-nei de la intrare turul INCHISORII...pe masura ce paseai parca te apasa ceva in ceafa.

Am intrat parca speriati in prima camera...o fosta celula, numeau ei...era carcera, inuman sa ti un om in cativa centimetrii...pe nedrept, chinuit, lovit, distrus psihic. Te sochezi din ce citesti pe acele panouri informative si nu iti vine sa crezi ca asa ceva a putut exista...am mers pe culoar si am intrat in camera unde a "trait" si murit Maniu...oau....impactul vizual. O camera de-o palma, cu o gaura in loc de geam, un pat metalic si o panza de sac umputa cu paie, in loc de saltea, zaceau intr-un colt, in celalalt colt un castron pe post de troc...galben si vechi...nu am putut sta acolo pentru ca simteam ca inca sufera acolo cineva, cred ca atata durere cat au putut sa indure oamenii inchisi acolo nu poate fi spalata chiar daca darami cladirea. Zidurile alea gem si acum de tipetele pe care le-au auzit...ai impresia ca e umezeala pe pereti, dar de fapt sunt lacrimi, rauri de lacrimi ale unor oameni care s-au jertfit pentru o tara libera, pentru un trai mai bun...pentru oameni liberi si cu o viata buna, intrebarea mea este...a meritat chinul lor? am ajuns noi oare acolo unde au sperat ei ca vom ajunge atunci cand li se smulgeau unghiile sau cand stateau in camera captusita de cuie fara sa aiba mai mult de 20 cm spatiu de stat...

Stiu ca este un post de concediu insa nu am cum sa ma fac ca nu am vazut si nu am simtit asta, nu am cum sa nu scriu si sa ma gandesc la acesti oameni care au suferit, care s-au jertfit...pentru ca si pentru mine au facut-o. Minunat este ca exista o capela unde poti aprinde o lumanre (fara obligatia de a o plati, genial) pentru sufletele celor care nu au rezistat unui sistem infectat cu rautate, salbaticie, prostie, boala chinului si a omorarii in chinuri...am citit ca cei mai bolnavi mintal, care au inventat camera captusita de cuie sau sarma ghimpata au fost decorati de sistem, au fost premiati pentru minunatele idei pe care le au... Jur ca ma tot intreb de cand am plecat de acolo, oamenii astia care au putut face atata rau cum mai dorm azi pe perna lor pufoasa...sau cum puteau dormi atunci in ziua cand zdrobeau cu salbaticie un om!? Stiu ca nu o sa primesc acest raspuns....stiu ca e poate mult prea tarziu pentru oamenii aceeia chinuiti, sunt credincioasa si nu vreau raul nimanui dar cei care au facut toate aceste lucruri rele de ce au avut o viata minunata dupa, de ce !?

In fotografie sunt doar 1% din cei distrusi in acest loc, inimi chinuite si oase zdrobite... Clar, trebuie ca cel putin o data in viata fiecare dintre noi sa ajunga acolo, poate asa realizam cat rau le facem oamenilor care au jertfit pentru noi...

..........multa tacere.......... Cam asa a fost si atunci, vreo 2 3 ore am stat si am tacut...daca nu fizic, sufleteste, sigur...imi tot puneam o mie de intrebari... A urmat vizitarea Cimitirului Vesel (scuze, mie nu mi s-a parut deloc vesel) sincer va spun ca e enervant sa platesti 5 lei sa distrugi linistea de veci a multor oameni...ma uitam in jur si vedeam atata amar de lume una cu o cruce deasupra si alta lesinata de ras ca fac poze cu crucea "soacrei" sau mai stiu eu ce...nu stiu daca am stat acolo 10 minute...am mers si la cea mai inalta Biserica din lemn din Europa :) mult mai dragut decat cimitirul...

O scurta vizita, deloc vesela, cel putin cea din cimitir, ne conduce din nou la masina...pornim spre Alba Iulia, abia asteptam :) Deranjant a fost ca oboseala incepe sa-si spuna cuvantul iar grupul devine ciudat...tot felul de afirmatii deranjante, actiuni degeaba si enervante, drum lung si oarecum aglomerat...opriri prin benzinarii sa te mai destinzi dar parca te enervai mai rau... Imi parea chiar rau, eu una am plecat cu ideea ca totul va fi concediu...realizam ca nu e nimic perfect dar am incercat cum am putut eu mai bine sa ma comport...se pare ca nu a fost ok...imi pare rau si acum... Seara nu s-a terminat prea bine .... din 6 plecati am ajuns 5+1... o senzatie aiurea si multa parere de rau...mai ales ca si cotele oboselii si ale rabdarii ajunsesera spre max. Ne-am cazat la o pensiune draguta, un domn (cred ca proprietarul), ne-a primit super! la 12 noaptea ne-a facut platori cu tot ce avea prin bucatarie, a realizat ca eram lesinati de foame de pe drum. A scos si slanina care o avea la congelator pentru uz personal, cu ceapa rosie...ii multumesc si acum, la ce stare aveam...fix sa ma duc la somn infometata imi lipsea. Paharul de vorba a fost mai scurt, mai tacut...si apoi somn. Maine, nu o sa mai avem probleme cu cazarea, fiecare se retrage la coteata lui...si in acelasi timp se termina si distractia. Aiurea, era ultima seara si eu speram sa fie caterinca maxima ca...nah pana la anu'...adio concediu... Acest post ramane deschis...pentru ca nu stiu cum sa-l inchei, nu vreau sa fie ceva trist pentru ca e concediu...si majoritatea a fost chiar tare...cel putin pentru mine.. dar cu greu mi-am pastrat zenul de concediu...si am incercat sa stau departe de nervi si stres, am destui pe parcursul anului. 

 Sa fi fost de vina...Memorialul, sa ne fi marcat asa rau?! 

 V-am pupat, maine si Ziua 5 :) Seara buna!