A trecut si ziua asta, mai greu, mai usor, cu bune sau cu rele...dar a trecut. Am ajuns acasa si ma apuc sa va scriu. Toata ziua m-am gandit la acest moment cand totul se linisteste si ma apuc de mazgalit pagini virtuale.
Astazi vreau sa va vorbesc despre o alta eu sau aceeasi eu...
Ziua incepe nu foarte ok, trezita dintr-un crunt cosmar imbrobodit de niste crunte ganduri cu care am adormit. Spre sfarsitul zilei am aflat si de ce, pentru ca oarecum simteam ca ceva ma va destabiliza din nou, insa...aia e. Arta de a dansa in ploaie si de a sfida furtuna, este practic ce tot invat in ultima perioada. Ma imbrac in graba, arunc niste haine pe mine si plec. Ajung cu greu acolo unde zilnic ma duc toate drumurile, la santier. Acelasi loc anost si total rece, ma asteapta si azi cu o multime de probleme si de oameni care se agata de mine, la fiecare pas. Imi iau un chai latte, urc pe etajul 8, acolo unde sunt cel mai aproape de cer si privesc. Privesc in jur, privesc masinile de sus si oamenii grabiti, care au uitat scopul si durata vizitei, care nu mai stiu exact ce cauta sau ce isi doresc, alearga din stanga in dreapta sa isi rezolve miile de chestii pe care le au. Ma uit la "oamenii mei", enervati de orice lucru si presiune care se revarsa asupra lor. Le privesc fruntile incretite, genunchi probabil amortiti...si ma gandesc la ceea ce simt. Cum ma simt? simt sa fiu aici? eu ce caut aici? Ma uit la telefon, aveam deja vreo 15 convorbiri si tot cam atatea mesaje cu tot felul de situatii pe care le am de rezolvat. Bazaie iar telefonul, mail-uri....si deloc dragute.
Ma opresc, ascult din nou tot ceea ce mintea permite sa se creeze prin ganduri...si tot ce imi doresc este doar sa tac si sa imi ascult tacerea, uneori ea tipa mai tare ca orice cearta si disputa pe care o am zilnic cu cate vreun membru nemultumit al acestui santier. Astazi este una din putinele zile cand nu vreau sa vorbesc, nu vreau sa sa ma pierd printre oameni, nu vreau nimic mai mult decat liniste, da, acea liniste pe care am trait-o acum putin timp. Fericirea aceea interzisa de a nu avea nevoie de prea multe lucruri, doar unul.
Santierul nu are sentimente, asa ca realizez ca este locul perfect in care sa ma pierd in tacerea aia linistita. Mi-e dor, oricat as vrea sa par ca nu, dar nu mi-e dor de ceea ce e azi, mi-e dor de acum putin timp cand ma plimbam si ascultam promisiuni si aspiratii de viitor. Azi sunt doar acea persoana pe care ai lasat-o in strada, tipand in liniste si implorand fara cuvinte sa nu pleci. Tot azi sunt socata de multitudinea de minciuni si atitudini pe care le-ai putut impacheta mai frumos ca si cadoul de Craciun. Sunt atat de surprinsa la fel ca atunci cand eram mici si ne trezeam in dimineata Craciunului si vedeam multitudinea de cadouri de sub bradul frumos impodobit si luminat de miile de luminite ale unei instalatii prafuite.
Da, inca nu dorm, nu imi pot gasi inca locul, ratacesc prin casa la fel cum ratacesc in fiecare zi, intr-o cladire mare si impunatoare dar rece si trista. Aici multe vise se vor darama, aici multi oameni isi vor lasa frustrarile si vor calca in picioare alte suflete pentru a isi atinge telul propus. Daca ma intrebai zilele trecute, consideram ca nu e in regula sa darami alti oameni doar ca sa te vindeci si indestulezi pe tine. Mi se parea cea mai mare forma de egoism, insa...trecand pe langa fiecare om din acest loc, realizez ca de fapt asa functioneaza treaba. Te asezi pe tine pe primul loc, inchizi ochii si intorci spatele, calci in picioare si arunci peste umar un "Imi pare rau, chiar imi pare rau", o rupi la fuga spre ceea ce crezi tu ca o sa fie ceea ce cauti...si nici macar nu mai tragi cu ochiul la ceea ce ai lasat in urma doar pentru ca ai realizat tu, peste noapte ca nu e ceea ce trebuie. Promiti la plecare ca o sa mai scrii, stiind bine ca nu o s-o mai faci, nici nu vrei si nici macar nu mai ai timp, esti prea ocupat sa te duci acolo unde de fapt erai de mult timp, doar ca nu recunosteai.
Santierul este o forma brutala de a intelege ca tot ceea ce faci nu reflecta ceea ce altii au in plan sa iti faca. Este locul unde inveti ca a forma o echipa care urmeaza sa mute muntii, de multe ori este nimic, doar vorbe si minciuni misto aranjate. Iti mai amintesti despre planurile marete si dorintele pe care le aveam in acelasi sens, ori despre tot ceea ce ai sustinut a fi o frumusete, despre cafeaua bauta la niste mese aruncate intr-o parcare de supermarket? dar despre orele tarzii cand deschideam usa somnoroasa pentru ca doream sa petrec ceva timp in imediata ta apropiere? despre toate cele fagaduite si privirea aia simpatica? ...da aceeasi privire pe care o ofereai si altora, de fata cu mine insa nah...eu credeam in tine. Despre toate intalnirile din vis, iti mai amintesti? dar de Doru, iti mai amintesti....eu da si probabil ca mereu imi voi aminti, pentru ca mi-am dorit si te-am dorit insa cica nu a fost asa. Acum ai ales alte povesti, alaturi de mine nu au fost ceea ce trebuie si nu mi-ai permis un minut sa pot face ceva. De ce? pentru ca tu erai de ceva timp plecat, eu am fost doar o scurta oprire sa vezi cum e. Eu am avut un termen de valabilitate putin cam mic si inevitabil scurt.
Este minunat doar ca santierul te invata si sa lupti, sa nu renunti, sa nu intorci spatele la speranta ca maine poate fi o zi mai buna ca astazi, chiar daca poimaine iar o sa sune telefonul pentru ca alte o mie de probleme s-au creat. Schimb scenariul si imi adaug butonul de "Delete", sa sterg toate promisiunile mincinoase, sperantele in van, promisiunea ca imi vei scrie si poate cine stie, o sa si revii dupa ce te linistesti si iti rezolvi multele probleme pe care le-ai creat ca te-ai lasat purtat de valul meu, frumos val, insa a format o adevarata furtuna in viata ta. Apas puternic pe acest buton si sterg toate asteptarile pe care le-am avut alaturi de "cel pe care daca as mai trai o data, l-as cunoaste mai devreme", de cel pe care l-am desenat inainte de a-l cunoaste. Sterg energia pe care ai lasat-o in urma zgomotului de roti si a celor putine lucruri pe care le-ai luat grabit in ziua cand nici macar sa te strag in brate nu am mai putut. Alaturi de ele, sterg si cele multele "red signs" aparute brusc si iremediabil de reparat. Recent am sters si mesajul ala ciudat care imi urla si acum in cap "o pauza mica, nu mare, nu vreau sa zic pa acum".
Gata, se asterne noaptea, astept camioanele la descarcat. Privesc apusul si cred ca este un rasarit privit de la spate. Astept cuminte, sa treaca si ziua asta, sa devin mai buna ca ieri si sa ma gandesc cum maine o sa fiu cea mai buna. Sorb din paharul pe care este #doru, privesc in jur si ma bucur de azi, sigur am cel putin un motiv pentru care vreau sa ma bucur, chiar daca stiu ca esti departe, pentru ca nu am cum sa pierd ceva ce nu a fost niciodata al meu. Ma intorc in santierul meu, acolo unde cu bucurii sau probleme, mi-am lasat amprenta muncii mele continue de a deveni cea mai buna varianta a mea.
Sunt pregatita sa mut muntii si singura, nu mi-e frica de greu, uneori am impresia ca e cel mai bun prieten al meu, cel care m-a invatat si demonstrat ca oricat de prafuita sunt, ma scutur si merg mai departe. Inca iubesc oamenii si ii apreciez pe cei care nu au renuntat la mine pentru te miri ce nimicuri. Apreciez oamenii care sunt langa mine si azi, chiar daca ieri am fost un monstru cu 5 capete, cei care cred in mine si in puterea mea de a fi ceea ce trebuie, pe cei care vad red doar in culoarea parului meu. Simt ca imi deschid aripile si incerc din nou sa zbor, chiar daca nici acum nu o sa-mi iasa si ma voi lovi iar ....intr-o zi chiar voi zbura, e doar o chestiune de timp si rabdare.
Despre tine vreau sa cred ca esti linistit si cand o sa adormi, nu o sa te trezeasca nelinistea ca te-ai jucat stiind ca eu nu cunosc foarte bine regulile jocului.
Ridic privirea si observ cele mai inalte santiere, observ proiectele mele, munca mea si inevitabil mandria ca pe aici am trecut si eu. Ma ridic, ma urc in masina si fug la treaba, e frig si bate vantul, mi-as dori sa ma intorc la sfarsitul lunii August cand era cald si frumos, insa...asa cum nimic nu este pentru totdeauna, am incredere ca fix cat ai bate din palme, o sa fie din nou August. Azi, te urasc, maine... o sa vedem, dar cred ca nici mai conteaza. Am devenit mult prea preocupata de "eu" ca sa ma mai pierd prin "tine".
Seara minunata, s-a asternut linistea in santier. S-au terminat descarcarile pentru seara asta. Maine e o alta zi, o luam de la capat dar mai invatati si mai incercati ca cei ce am fost ieri. Mai am putin, putin de tot, doua camioane si insumez experienta a 32 de descarcari, mai am 2 etaje si inchid inca un proiect de vreo 17000 mp, intr-un timp record...deci, da, sunt linistita in tacerea mea, pentru ca merit tot ce e mai bun pentru mine, pentru ca merit un "tine" care sa vada tot in "mine".
Glicemii minunat de bune care sa va bucure la fel ca admiratorii minunat de secreti! :)
Astazi vreau sa va vorbesc despre o alta eu sau aceeasi eu...
Ziua incepe nu foarte ok, trezita dintr-un crunt cosmar imbrobodit de niste crunte ganduri cu care am adormit. Spre sfarsitul zilei am aflat si de ce, pentru ca oarecum simteam ca ceva ma va destabiliza din nou, insa...aia e. Arta de a dansa in ploaie si de a sfida furtuna, este practic ce tot invat in ultima perioada. Ma imbrac in graba, arunc niste haine pe mine si plec. Ajung cu greu acolo unde zilnic ma duc toate drumurile, la santier. Acelasi loc anost si total rece, ma asteapta si azi cu o multime de probleme si de oameni care se agata de mine, la fiecare pas. Imi iau un chai latte, urc pe etajul 8, acolo unde sunt cel mai aproape de cer si privesc. Privesc in jur, privesc masinile de sus si oamenii grabiti, care au uitat scopul si durata vizitei, care nu mai stiu exact ce cauta sau ce isi doresc, alearga din stanga in dreapta sa isi rezolve miile de chestii pe care le au. Ma uit la "oamenii mei", enervati de orice lucru si presiune care se revarsa asupra lor. Le privesc fruntile incretite, genunchi probabil amortiti...si ma gandesc la ceea ce simt. Cum ma simt? simt sa fiu aici? eu ce caut aici? Ma uit la telefon, aveam deja vreo 15 convorbiri si tot cam atatea mesaje cu tot felul de situatii pe care le am de rezolvat. Bazaie iar telefonul, mail-uri....si deloc dragute.
Ma opresc, ascult din nou tot ceea ce mintea permite sa se creeze prin ganduri...si tot ce imi doresc este doar sa tac si sa imi ascult tacerea, uneori ea tipa mai tare ca orice cearta si disputa pe care o am zilnic cu cate vreun membru nemultumit al acestui santier. Astazi este una din putinele zile cand nu vreau sa vorbesc, nu vreau sa sa ma pierd printre oameni, nu vreau nimic mai mult decat liniste, da, acea liniste pe care am trait-o acum putin timp. Fericirea aceea interzisa de a nu avea nevoie de prea multe lucruri, doar unul.
Santierul nu are sentimente, asa ca realizez ca este locul perfect in care sa ma pierd in tacerea aia linistita. Mi-e dor, oricat as vrea sa par ca nu, dar nu mi-e dor de ceea ce e azi, mi-e dor de acum putin timp cand ma plimbam si ascultam promisiuni si aspiratii de viitor. Azi sunt doar acea persoana pe care ai lasat-o in strada, tipand in liniste si implorand fara cuvinte sa nu pleci. Tot azi sunt socata de multitudinea de minciuni si atitudini pe care le-ai putut impacheta mai frumos ca si cadoul de Craciun. Sunt atat de surprinsa la fel ca atunci cand eram mici si ne trezeam in dimineata Craciunului si vedeam multitudinea de cadouri de sub bradul frumos impodobit si luminat de miile de luminite ale unei instalatii prafuite.
Da, inca nu dorm, nu imi pot gasi inca locul, ratacesc prin casa la fel cum ratacesc in fiecare zi, intr-o cladire mare si impunatoare dar rece si trista. Aici multe vise se vor darama, aici multi oameni isi vor lasa frustrarile si vor calca in picioare alte suflete pentru a isi atinge telul propus. Daca ma intrebai zilele trecute, consideram ca nu e in regula sa darami alti oameni doar ca sa te vindeci si indestulezi pe tine. Mi se parea cea mai mare forma de egoism, insa...trecand pe langa fiecare om din acest loc, realizez ca de fapt asa functioneaza treaba. Te asezi pe tine pe primul loc, inchizi ochii si intorci spatele, calci in picioare si arunci peste umar un "Imi pare rau, chiar imi pare rau", o rupi la fuga spre ceea ce crezi tu ca o sa fie ceea ce cauti...si nici macar nu mai tragi cu ochiul la ceea ce ai lasat in urma doar pentru ca ai realizat tu, peste noapte ca nu e ceea ce trebuie. Promiti la plecare ca o sa mai scrii, stiind bine ca nu o s-o mai faci, nici nu vrei si nici macar nu mai ai timp, esti prea ocupat sa te duci acolo unde de fapt erai de mult timp, doar ca nu recunosteai.
Santierul este o forma brutala de a intelege ca tot ceea ce faci nu reflecta ceea ce altii au in plan sa iti faca. Este locul unde inveti ca a forma o echipa care urmeaza sa mute muntii, de multe ori este nimic, doar vorbe si minciuni misto aranjate. Iti mai amintesti despre planurile marete si dorintele pe care le aveam in acelasi sens, ori despre tot ceea ce ai sustinut a fi o frumusete, despre cafeaua bauta la niste mese aruncate intr-o parcare de supermarket? dar despre orele tarzii cand deschideam usa somnoroasa pentru ca doream sa petrec ceva timp in imediata ta apropiere? despre toate cele fagaduite si privirea aia simpatica? ...da aceeasi privire pe care o ofereai si altora, de fata cu mine insa nah...eu credeam in tine. Despre toate intalnirile din vis, iti mai amintesti? dar de Doru, iti mai amintesti....eu da si probabil ca mereu imi voi aminti, pentru ca mi-am dorit si te-am dorit insa cica nu a fost asa. Acum ai ales alte povesti, alaturi de mine nu au fost ceea ce trebuie si nu mi-ai permis un minut sa pot face ceva. De ce? pentru ca tu erai de ceva timp plecat, eu am fost doar o scurta oprire sa vezi cum e. Eu am avut un termen de valabilitate putin cam mic si inevitabil scurt.
Este minunat doar ca santierul te invata si sa lupti, sa nu renunti, sa nu intorci spatele la speranta ca maine poate fi o zi mai buna ca astazi, chiar daca poimaine iar o sa sune telefonul pentru ca alte o mie de probleme s-au creat. Schimb scenariul si imi adaug butonul de "Delete", sa sterg toate promisiunile mincinoase, sperantele in van, promisiunea ca imi vei scrie si poate cine stie, o sa si revii dupa ce te linistesti si iti rezolvi multele probleme pe care le-ai creat ca te-ai lasat purtat de valul meu, frumos val, insa a format o adevarata furtuna in viata ta. Apas puternic pe acest buton si sterg toate asteptarile pe care le-am avut alaturi de "cel pe care daca as mai trai o data, l-as cunoaste mai devreme", de cel pe care l-am desenat inainte de a-l cunoaste. Sterg energia pe care ai lasat-o in urma zgomotului de roti si a celor putine lucruri pe care le-ai luat grabit in ziua cand nici macar sa te strag in brate nu am mai putut. Alaturi de ele, sterg si cele multele "red signs" aparute brusc si iremediabil de reparat. Recent am sters si mesajul ala ciudat care imi urla si acum in cap "o pauza mica, nu mare, nu vreau sa zic pa acum".
Gata, se asterne noaptea, astept camioanele la descarcat. Privesc apusul si cred ca este un rasarit privit de la spate. Astept cuminte, sa treaca si ziua asta, sa devin mai buna ca ieri si sa ma gandesc cum maine o sa fiu cea mai buna. Sorb din paharul pe care este #doru, privesc in jur si ma bucur de azi, sigur am cel putin un motiv pentru care vreau sa ma bucur, chiar daca stiu ca esti departe, pentru ca nu am cum sa pierd ceva ce nu a fost niciodata al meu. Ma intorc in santierul meu, acolo unde cu bucurii sau probleme, mi-am lasat amprenta muncii mele continue de a deveni cea mai buna varianta a mea.
Sunt pregatita sa mut muntii si singura, nu mi-e frica de greu, uneori am impresia ca e cel mai bun prieten al meu, cel care m-a invatat si demonstrat ca oricat de prafuita sunt, ma scutur si merg mai departe. Inca iubesc oamenii si ii apreciez pe cei care nu au renuntat la mine pentru te miri ce nimicuri. Apreciez oamenii care sunt langa mine si azi, chiar daca ieri am fost un monstru cu 5 capete, cei care cred in mine si in puterea mea de a fi ceea ce trebuie, pe cei care vad red doar in culoarea parului meu. Simt ca imi deschid aripile si incerc din nou sa zbor, chiar daca nici acum nu o sa-mi iasa si ma voi lovi iar ....intr-o zi chiar voi zbura, e doar o chestiune de timp si rabdare.
Despre tine vreau sa cred ca esti linistit si cand o sa adormi, nu o sa te trezeasca nelinistea ca te-ai jucat stiind ca eu nu cunosc foarte bine regulile jocului.
Ridic privirea si observ cele mai inalte santiere, observ proiectele mele, munca mea si inevitabil mandria ca pe aici am trecut si eu. Ma ridic, ma urc in masina si fug la treaba, e frig si bate vantul, mi-as dori sa ma intorc la sfarsitul lunii August cand era cald si frumos, insa...asa cum nimic nu este pentru totdeauna, am incredere ca fix cat ai bate din palme, o sa fie din nou August. Azi, te urasc, maine... o sa vedem, dar cred ca nici mai conteaza. Am devenit mult prea preocupata de "eu" ca sa ma mai pierd prin "tine".
Seara minunata, s-a asternut linistea in santier. S-au terminat descarcarile pentru seara asta. Maine e o alta zi, o luam de la capat dar mai invatati si mai incercati ca cei ce am fost ieri. Mai am putin, putin de tot, doua camioane si insumez experienta a 32 de descarcari, mai am 2 etaje si inchid inca un proiect de vreo 17000 mp, intr-un timp record...deci, da, sunt linistita in tacerea mea, pentru ca merit tot ce e mai bun pentru mine, pentru ca merit un "tine" care sa vada tot in "mine".
Glicemii minunat de bune care sa va bucure la fel ca admiratorii minunat de secreti! :)
Comentarii
Trimiteți un comentariu